Iubesc elefanții mult, mult, mult și sunt pe lista mea lungă de spirit animals, în Top 5.

Pasiunea mea a început când era mică și ai mei m-au dus la circ. Terifiant moment. Copiii au avut ocazia unică și irepetabilă în Galațiul meu de la 4 ani să se urce pe elefant. M-am scremut că vreau și eu.
Ne-au urcat cu o scară, dar eu m-am nimerit fix ultimul copil. Elefantul era de cel puțin 20 de ori mai mare ca mine, iar eu mă țineam de un pișpirel, care se ținea și el de alt mărunțel. Un echilibru precar de potențial plângăcioși. Când credeam că vai, ce tare, asta a fost tot, ne-am urcat pe elefant, minunat! au început să-l plimbe prin arenă, ca pe cal ascultător. Nu țin minte mare lucru de la vârsta aia, dar a rămas cu mine planul meu măreț: dacă cumva alunec, mă prind de coadă lui, fac un pic pe Tarzan și sunt bine.

Ce-am descoperit de curând e că elefanții nu sunt numai lapte și miere, ca aici și cum i-am mai descusut în alte povești:

elefanti

Știam deja că uneori omoară și violează rinoceri, dar parcă puteam să trec peste aspectul ăsta. Rinocerii nu sunt încă pe lista mea de spirit animals, ca să-mi provoace conflicte interioare. Ce-am aflat e că elefanții știu și să răspundă cu aceeași monedă. Și parcă acum îi iubesc și mai mult.

post-23939-ostrich-vs-elephant-gif-I5dl