Când eram mică, eu și tata aveam un soi de pact tacit de cum să ne enervăm garantat. Cred și acum că el funcționa după un ceas interior parental care-l făcea să apară la mine-n cameră FIX când tocmai îmi terminam lecțiile și mă decideam că merit să mă recompensez și să mă uit la tv. Nu un minut mai devreme, nu un minut mai târziu. Fix când deschideam televizorul apărea el, ca să am onoarea de-a părea cel mai iresponsabil copil din familie / oraș / țară / galaxie / univers.

Eu mă tot minunam cum se nimerea că tocmai atunci să vină și nu în cele X ore în care îmi văzusem regulamentar de obligații, el se minuna cum de mai puteam să articulez cuvinte complicate când, evident, tot ce făceam era să mă uit constant la tv.

Dacă tata s-o fi gândit că la un moment dat o să descopăr și eu cum e să aterizezi că musca-n lapte cu un bagaj de presupuneri, dar să nu fii conștient de postura ta, acum ar putea să fie fericit.

Cum omori de grijă un copil când deja a mai crescut? Îl lași în pace 2 săptămâni să-și vadă de viața nefresc de aglomerată, apoi ai telefonul închis când te sună și nu răspunzi la 2 numere de fix. Apoi extinzi conspirația astfel încât să nu răspundă la telefon nici sora mai mare. Apoi să-și închidă și ea telefonul. Și după ce-ți amorțește urechea de la atâta sunat în gol, afli că ai nimerit în fix singura seară din istoria contemporană când s-au decis că e cazul să meargă la teatru. Iar tu să mori un pic pentru că nu înțelegi ce s-a întâmplat și de ce brusc nimeni nu pare să mai fie pe fața planetei. Pentru că aproape orice copil iubitor, cu imaginație bogată și plecat de acasă se cam prăpădește de griji când nu răspunzi la SMS, deși-ți scrie atât de des…

Povești adevărate, orchestrate de aceeași forță care nu lasă nicio anxietate nedeclanșată.