N-am reușit niciodată să țin un jurnal. Nici digital, nici pe hârtie.
M-am chinuit intens totuși. Mi-am luat agende speciale, mi-am zis că o să fie super și-o să intru și eu în rândul oamenilor care or să-și publice memoriile fabuloase, mi-am pus alerte și remindere. Și-o vreme funcționa, până când îmi dădeam seama că totul suna că și cum aș scrie constant doar:

“Dragă hârtie,
Azi a fost luni. Știi tu. Birou, școală, acasă, somn.”

Ultima tentativă a fost acum vreo 2 ani, iar ce-am găsit în cele 6 pagini de notițe schematice arată că mintea mea e în mod natural orientată spre rezumate criptice, care nu mă fac neapărat să-mi aduc aminte prin ce ape mă scăldam, dar îmi confirmă că, uneori, a te da jos din pat în fiecare zi e excesiv.

Astea sunt câteva exemple, care ar putea deveni extrem de ușor tweet-uri:

“Desfăcut bagaje, spălat suficiente haine cât să îmbrac o armată. N-am o armată, dar cât de frumos ar fi îmbrăcată!”
“Rain, rain, rain, go away. Pain, pain, pain go away.
“Cineva mi-a zis: Arăți că și cum ai fi ieșit să iei pâine.”
“Meh, meh, meh all the time.”
“N-am știut niciodată că dimineața pot pleca atât de în liniște.”
“Maybe new shoes will help.”
“O oră de lucru duminica face minuni lunea.”
“Viroză, get out of my life so I can get out of PJs.”

Nu-mi sunt cel mai fidel scrib și poate ar trebui să mă împac cu gândul că dacă vreau să văd cum s-au mai schimbat lucrurile în ultimii ani din viața mea ar trebui să-mi citesc feed-ul de Facebook, Twitter și mail-urile. Pentru că și online-ul povestește uneori frumos despre offline. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Poza-i de aici.