Cred despre anumite obiecte cǎ au capacitatea incredibilǎ de a te defini în lipsǎ, de a spune ceva despre tine chiar şi atunci când ai buzele strâns lipite.

Mǎ uit mereu în jurul meu şi încerc sǎ ghicesc de ce anume se ataşeazǎ fiecare dintre noi. Iubesc poveştile tuturor micilor manii care se desfǎşoarǎ în jurul şosetelor norocoase, a colierului de la primul prieten şi a câtor şi mai câtor frânturi din trecutul fiecǎruia.

De curând am primit un cadou foarte special: ceasul tatei. Ceasul pe care tata l-a purtat ani la rând. Ceasul din imaginea care îl va defini întotdeauna. L-am privit cu uimire şi admiraţie, dar m-am întrebat dacǎ încheietura mea e gata sǎ îl primeascǎ… Cǎci o primite fǎrǎ cinste nu se poate. Mi-am fǎcut curaj şi i-am integrat prezenţa în realitatea mea cotidianǎ. Atât de puternic încât nu îl mai dau jos decât atunci când mǎ spǎl.

Cu ceasul tatei la mânǎ simt cǎ îi stric onoarea dacǎ întârzii, cǎ dacǎ nu dau dovadǎ de seriozitate nici nu îl merit… iar înainte de vreo vorbǎ urâtǎ mi se pare perfect raţional sǎ simt cǎ ar trebui sǎ îl dau jos.

Dacǎ într-o zi nefastǎ, prin forţe malefice din univers, ceasul tatei o sǎ îşi dea ultima ticǎtuiturǎ nu am nici o îndoialǎ cǎ îl voi transforma în altceva, dar voi continua sǎ îl port.

Ceasul tatei îmi trezeşte cele mai vii amintiri de fiecare datǎ când îl privesc şi mǎ aduce mereu aproape de dragul meu despre care nu am decât coordonate în superlativ.